Sursă: 7iasi.ro
În paradis se află arborele vieții și cel al cunoașterii, cel din urmă fiind un paravan pentru primul. Numai cel care și-a limpezit calea prin pomul cunoașterii se poate apropia de Pomul Vieții. Arta este o stare în care putem trăi ispitiți de cunoaștere, în structura noastră intimă simțim că sunetele universului ne cuprind în aura lor edenică.
Citește și: Elena Popa discută despre compunerea rolului în teatru
Și astfel înțelegem muzica, cuvântul, tăcerea, ploaia, nașterea, moartea, Cerurile… Artele sunt organismul spiritual al eternității, pâinea ei cea spre ființă. Depinde ce știm, cât știm, cum știm și cum îi facem pe alții să știe. „Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul” – Nichita Stănescu.
Care este valoarea adevărului în artă?
Cât contează, în ziua de astăzi, adevărul? Dar degradarea susținută și aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată? Mai poate fi oprită? Dar dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist-danubian-pontic are acum momentul ei de desăvârșire? Sau încă proliferează?
- Ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde întreaga existență.
- Violența extinderii rinocerizării afectează societatea.
- Gândurile trebuie pătrunse cu responsabilă atenție.
Ce ne oferă teatrul contemporan?
Nu mai avem astăzi teatru de calitate? Ba da, încă avem… Nu mai avem talente responsabile și demne? Avem regizori, actori, scenografi, coregrafi, tineri și încă tineri, inteligenți, înnobilați de creativitate și distincție. Nu mai avem public care iubește și solicită magia teatrală? Avem încă, împotriva trendului și mistificării, oameni din toate generațiile care caută întâlnirea magică plină de înțelesuri, de bucurie pentru suflet și iluminare pentru minte prin arta teatrului.
Și atunci, de ce simțim cu toții prezența epidemic cuceritoare a imposturii în teritoriul vocației? De ce, odată cu ridicarea la ceruri a marilor creatori români ai artei spectacolului, prin gândire, atitudine și faptă, și nu e mic numărul artiștilor de referință emblematică nici acum, de ce ne asuprim tiranic idealurile de demnitate profesională cu indiferență față de cultul creativității?